Gânduri de duminică dimineață

Da, e din nou duminică. Și dimineață... Sunt singur acasă, iar lumina de-afară se strecoară prin jaluzelele lăsate și se insinuează în apartament, creând o atmosferă de semiîntuneric misterios. În acest crepuscul, gândurile mele-și iau zborul. Se îndreaptă spre tine, căci tu te-ai strecurat în pași de vals Straussian în sufletul meu, ring de dans al făpturii tale stelare.

Încerc să mă lupt. Încerc să mă lupt cu mine însumi, încerc să rup legăturile luminoase ce mi te aduc aproape, ce te țin alături de mine în fiecare zi... Însa inima mea nu vrea, nu e de acord să participe la rebeliune și nu dorește să iasă de sub stăpânirea ta...

În acest moment, în acest punct culminant al gândului simt cum evadez, pieptul mi se desface, sfâșiat de gheare ascuțite ce ies dinăuntrul meu, iar sufletul scapă, cu strigăt victorios și-și ia zborul spre tine, cautându-te și învăluindu-te, încercând să ți se strecoare prin ochi, prin pori, cautând să ajungă la inima ta și-acolo să se răsădească și sa prindă viaţă nouă...

Și iată-mă, singur, într-o duminică dimineață, în camera invadată de semiobscurul luminii care se strecoară de-afară prin jaluzelele lăsate, căzut la podea, cu pieptul sfâșiat și părăsit de suflet...